sâmbătă, 1 decembrie 2012

Sfârşitul unei frumoase prietenii


Temă de casă: Imaginaţi, sau nu, o compunere scurtă, sub forma unei povestioare triste.
Iată mai jos o astfel de povestioară, al cărei titlu ar putea fi cel de mai sus, "Sfârşitul unei frumoase prietenii" sau "Ninsoare de adio" (RIP AP).

Deşi afară mai era ceva din căldura binefăcătoare a primăverii, sufletul căţelului bălai, poreclit Soare, se umplu de un ger năprasnic. Fără vreme, iarna se aşternu peste orizontul căţelului, iar fulgi mari şi grei ningeau în inima lui. Pentru Soare, zilele nu mai aveau mâine şi în plus îşi interzisese categoric să vadă dacă ce se întâmplă cu el e rău sau bine. Vorba cântecului: "Ochii nu mai au ce să mai vadă / Doar urme de jivine prin zăpadă / De ocnă e viscolul ce-mi arde rana."

Nu tot timpul a fost o iarnă grea în viaţa căţelului. A cunoscut şi primăvara, anotimp cu miresme încântătoare, cu bucurii şi speranţe. Dar să începem cu începutul...

Acum ceva vreme, Soare bântuia fără ţintă prin lume. În pribegia lui, a dat peste cineva exact ca el: o pisică frumoasă şi isteaţă, dar drăcoasă din cale-afară, pe numele ei Ciufuleţ. De cum s-au văzut s-au plăcut foarte mult. S-a întâmplat după cum spun versurile: "Ne-am văzut, ne-am plăcut / Ce rămâne de făcut?" Cel care le-a răspuns a fost destinul: "Fiţi prieteni!" Crezând că e bine să îndeplinească voinţa destinului, cei doi au făcut întocmai. Au legat o prietenie cum nu mai văzuse satul în care locuiau, în ciuda diferenţelor insurmontabile dintre ei.

Când a cunoscut-o căţelul, Ciufuleţ era precum o străină aflată în surghiun: speriată, stresată şi mereu supărată. În scurt timp, Soare reuşise ce nu mai reuşise nimeni: să calmeze pisica, să o domolească şi să o facă să se bucure de viaţă. La ceas de taină, chiar ea i se destăinuia adesea: "Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine. Ai reuşit să mă schimbi!" 

Chiar dacă lumea animală îi privea cu suspiciune, pisica şi câinele se potriveau de minune. Fără prea mari eforturi, au devenit un sprijin unul pentru celălalt, iar asta a pus bazele prieteniei lor. Obişnuiau să împartă totul: gânduri, vise şi speranţe. Nu de puţine ori mulţumeau celui de sus pentru şansa de a se fi întâlnit. Ba chiar au ajuns să-i mulţumească fostului lor stăpân, în curtea căruia s-au cunoscut. Fără el nu ar fi ajuns să ştie unul de celălalt, nu ar fi ajuns să cunoască bucuria şi să vadă lumea în culorile ei frumoase.

Cum locuiau în zone diferite, ea în Vatra veche a satului, iar el în cea Nouă, căţelul bătea zi de zi cale lungă să-şi vadă prietena bună. Ea îl aştepta cuminte în casă, bucuroasă de fiecare întâlnire. Zilele au trecut, iar animalele noastre duceau o viaţă fericită, exact ca în poveşti.

Dar lumea animală, rea de gură, invidioasă pe prietenia lor neconvenţională, a început să bârfească, pe la colţuri. La început pe ocolite, iar apoi făţiş. Pisica, mai slabă de înger, - deşi a fost avertizată de căţel că gura lumii e slobodă şi că dacă apleacă urechea la vorbele auzite, pritenia lor ar putea lua sfârşit -, a început să asculte vorbele meşteşugite ale celorlalţi. Zâmbind cu superioritate, Ciufuleţ nega de fiecare dată când Soare îi spunea că vorbele celorlalţi vor avea efect asupra ei.

Câţiva ani totul a fost frumos, până când sămânţa de îndoială, sădită de lumea rea, a început să prindă rădăcini. Pe nesimţite îndoiala s-a instalat confortabil în sufletul pisicii, până când a devenit o buruiană cu floare de neîncredere. Brusc, nemulţumiri asumate de ambele părţi încă de la început au ieşit la suprafaţă, iar pisica căuta orice ocazie să le afişeze. Cu paşi mici, dar fermi, prietenia dintre căţel şi pisică se îndrepta spre un coşmar. Înţelegerea perfectă dintre ei era acum doar o amintire. Comunicarea instinctuală dintre cele două animale, aproape telepatică, a devenit motiv de dihonie. Instinctul, stăpânit bine de amândoi, era o binecuvântare în trecut. Odinioară, era de ajuns o singură privire pentru a se înţelege şi a şti ce doreşte celălalt. Zilele treceau, iar ei se înţelegeau tot mai rar. Şi asta doar atunci când căţelul reuşea să-i adoarmă pisicii raţiunea belicoasă. 

Zeci de motive, care de care mai năstruşnice, iar altele cât se poate de reale şi evidente, ieşeau din gura pisicii. Fiecare dintre ele biciuiau auzul fin al căţelului. Ciufuleţ folosea cuvinte multe şi o avalanşă de gesturi, pentru a-l convinge că prietenia lor este imposibilă şi că nu are viitor. De multe ori puteai să o auzi cum spunea că ar vrea să intre în rând cu lumea, că vrea compania unor pisici, exact ca ea, că viaţa cu un câine e nefirească, că vorbeşte lumea verzi şi uscate. Apoi folosea argumentul suprem: puii. Ea îşi dorea foarte mult un pui. "Dar cum v-a arăta el dacă ar ieşi dintr-o pisică şi un câine?", se întreba uneori pisica. Soare îi răspundea calm, că prea le vrea pe toate acum şi că dacă are răbdare timpul le va rezolva pe toate. În zadar se chinuia căţelul să o convingă că viaţa lor îi priveşte doar pe ei doi şi că vor găsi o soluţie. Ciufuleţ parcă devenise autistă. O ţinea pe a ei, că prietenia lor a ajuns la final.

Într-o dimineaţă ca oricare alta din primăvara eternă, Soare se afla în cuşca în care îşi ducea viaţa de zi cu zi. De cum deschise ochii, adulmecă un vânt de schimbare cum nu mai simţise de ceva vreme. Ceva îl anunţa că în viaţa lui se vor petrece schimbări dramatice. Aşa se şi întâmplase. Pisica îi lăsase un mesaj pe perete, scrijelit cu gheruţele ei: "Lasă-mă-n pace, în toate modurile imaginabile, pentru tot restul vieţii mele! Nu mai lătra şi nu mai scheuna la geamul meu, niciodată!" 

La început, căţelului nu-i venea să-şi creadă ochilor ce citeşte. Citi la nesfârşit mesajul, în toate modurile, de la stânga la dreapta, apoi de la dreapta spre stânga. Ba îl citise şi-n dungă. Mesajul era acelaşi: finalul unei frumoase prietenii. Odată ce pusese punct acestui gând, căţelul Soare simţi cum apune. Căldura sufletească îl părăsise, iar în interior se porni viscolul. Afară se aşternuse deja zăpada alb-albastră. Subit, simţi cum distanţele au devenit albe şi reci, iar departe a devenit foarte departe. De undeva din subconştient, versurile începuseră să curgă, adormind raţiunea:

Aseară când ne despărţeam, aseară
Tot mai era un pic de primavară
Şi-acum aruncă ochii pe fereastră,
A viscolit pe despărţirea noastră.
Distanţa s-a-nmulţit cu alb de moarte,
Departe s-a făcut foarte departe
Şi ninge între noi ninsoare mare,
Ninsoare de sfârşit de calendare.

Sfârşit.
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu